S-a dus la fiul cel mare acasă. A bătut la poartă. A deschis uşa nora. Strigă din prag: „Ce cauţi, mă, aici, nu ai bani destui de băutură? Ia, valea!” Bătrânul dascăl Gheorghe de la Pădureţu a stat trei sferturi de ceas în faţa porţii. Poate o ieşi Neagu. Băiatul ăl mare. Nu a ieşit.
Poate că dascălul şi-a amintit cum erau iernile când îl suia pe Neagu cel mic, de 6 ani, pe târlie, şi cum alergau pe dealuri, cum se băteau cu Ursu, ciobănescul prăpădit de mult, cu omăt. Cum intrau în casă uzi fleaşcă şi îi lua Ileana la ceartă. Dar apoi îi mângâia pe cap şi spunea: „Bărbate, hai că ăsta micu’ nu are minte, dar tu?” Cum îl învăţa pe Neagu primele litere, cum îi citea din Brătescu Voineşti.
Poate că, în acele sferturi de ceas cu minus 17 grade Celsius, bătrânul dascăl şi-a amintit de cum a ajuns el, Neagu, la liceu, cum l-a prins fumând o Mărăşească, cum s-a chinuit cu el, cu merinde, după ce Ileana s-a dus mai devreme la Domnul, sus…
Neagu nu a ieşit la poartă. După perdea, o vedea pe noră cum se uita cu ciudă… ”Nu mai pleacă nenorocitul ăsta de tac-tu, ne-a mâncat viaţa şi zilele”, poate că spunea ea.
Gheorghe stătea cu mâna pe fierul rece al porţii şi privea la zăpada îngheţată de frig, pentru că, pe gerul ăsta, şi zăpada ar fi vrut căldură… Cum era odată alături de soba aia de teracotă, unde mâţele stăteau tolănite şi mirosea a plăcintă cu mere, făcută de Ileana. Cum mâncau prune uscate. Iar Neagu se chinuia să înveţe tabla înmulţirii cu 7. Iar bătrânul dascăl zâmbea, de acolo, din spatele ziarului cu istorie.
Neagu nu e acasă. Altfel sigur ar fi ieşit. Doar l-am crescut eu, cu frică de Dumnezeu, am mers cu el mereu la împărtăşanie, la Paşte, la biserică, doar eu l-am învăţat să salute cu respect pe toată lumea… se gândi el.
Dezlipi mâna de pe fierul rece şi se duse la dugheană. Avea câteva monezi pentru una mică. Poate îi ajung. Poate se va încălzi apoi de la amintirile cu cozonacii pe masa de Crăciun.
Se făcu noapte când plecă de la dugheană. Îl văzuse pe Neagu. De când era mic, până la nuntă. Îi ajunsese amintirea.
Acum era cald, deşi afară se lăsaseră cu minus 20 de grade. Dincolo, pe câmp, obosi şi se aşeză în zăpada tare. Era ca o sobă imaginară, viaţa lui. Se puse încet sub cojoc şi adormi, cu Ileana şi cu Neagu, de un An Nou de odinioară, cu casa plină de colinde şi cu miros de vin cu scorţişoară. Aşa trecu dincolo…
Poate că asta e povestea lui Gheorghe, cel găsit pe câmp, adormit pentru totdeauna, la margine de mic oraş vâlcean, într-o duminică de ianurie, când şi zăpada dorea să intre în pământ de atâta ger… Într-o Românie cu oameni mai puţin buni.
Autor: Mihai IONESCU
Sursa: DIN SUFLET DRAG
