“Vecina de vis-a-vis mi-a spus de o scenă teribilă pe care a pățit-o cu fiica ei adolescentă. Fata ei rămăsese însărcinată și au acuzat-o în fel și chip: Cum ai putut să ne faci asta? Cum s-a întâmplat așa ceva? Mi-era milă de ei și de suferința fetei. Părinții se simțeau trădați și adolecenta făcuse o greșeală. Mă tot măcinam, gândindu-mă cum să-i ajut.
Nici măcar nu am reușit să dorm în noaptea aia. Dimineața am sunat-o pe mama să mă ajute li ea mi-a adus aminte o vorbă pe care o auzeam mereu în casă când eram mică. Când copilul are o problemă, închide gura și deschide brațele.
Am aplicat acest lucru și în relațiile cu copiii mei și am ajuns să am multă răbdare cu ei. Mi-am adus minte de o întâmplare cu fiica mea.
Avea 4 ani și se juca. A spart o lampă și m-am enervat. Am început să țip la ea să fie mai atentă. Și am văzut ceva la ea… teamă în ochii ei. Groază! Se îndepărta de mine tremurând. Atunci mi-am adus aminte de vorbele mamei: „când copilul are o problemă, închide gura și deschide brațele„. Așa că am depărtat brațele și am așteptat.
M-a îmbrățișat și a zis că îi pare rău. Dar, de fapt, rău îmi părea mine. Mă simțeam groaznic. Era să o fac pe fiica mea să creadă că lampa e mai importantă ca ea!
Mi-am cerut iertare și i-am explicat că oamenii sunt mai importanți ca lucrurile și că mă bucur că nu s-a tăiat.
Când au crescut și s-au făcut adolescenți, am respectat tot tehnica mamei. Mi-am ținut gura și copiii au venit la mine. Admiteau singuri că au greșit și știau că mama o să-i iubească oricum.
Au crescut dar vin la mine când au o problemă. Fiul m-a sunat într-o seară spunându-mi că a făcut o gafă. L-am chemat acasă să vorbim. L-am ascultat cam o oră și la final m-am ridicat să-l iau în brațe. Îmbrățișarea lui a fost puternică.
– Mulțumesc, mamă! Știam că o să mă ajuți să rezolv lucrurile!
Incredibil cât de deșteaptă devin când închid gura și îmi deschid brațele.”
Sursa: CaLaBunic
