Stiri

Suceveanca Simona Maierean, prima femeie-pilot de supersonic din România

 

 

 

 

Tanara, frumoasa, desteapta si ambitioasa. A realizat tot ce si-a propus pana acum si, cu siguranta, nu se va opri aici.
A ramas fara mama la varsta de 4 ani si a crescut-o bunica. De mica si-a dorit sa zboare si… pe 13 martie 2009 devenea prima femeie pilot de supersonic din Romania, la Baza 95 din Bacau.
“Bunicii i-au povestit, zi de zi, despre cea care i-a dat viata iar Simona si-a dorit sa o faca pe mama ei mandra de realizarile ei. A ales sa zboare dintr-un imbold, era un copil care venea de la tara, dar asta nu a oprit-o, asa ca si-a dus la bun sfarsit visul.” (acasatv.ro)

Simona Maierean, prima femeie-pilot de supersonic din Romania, interviu realizat de aeronews.ro impreuna cu Roxana Ciuhulescu, care a avut ocazia sa zboare in cockpit-ul unui MiG-21 Lancer al Fortelor Aeriene Romane.

De unde pasiunea pentru aviatie?

M-am nascut in Suceava, iar copilaria mi-am petrecut-o la Comanesti. Acolo am facut Scoala Generala, pentru ca mai apoi sa urmez in Suceava Colegiul National Petru Rares, timp de 4 ani. Pasiunea pentru aviatie? Nu am mostenit-o din familie pentru ca tata era tehnician-veterinar, iar mama nu avea legatura cu aviatia. E adevarat, cand eram mica si vedeam avioane imi doream sa ajung acolo sus. Nu pot spune ca am fost concentrata doar pe aspectul asta, dar destinul a facut sa ajung fix aici, unde visam. Dupa terminarea liceului am dat probele pentru admiterea in Academia Fortelor Aeriene din Brasov: vizita medicala, probele sportive, probele scrise, etc.

Am luat fara probleme examenul scris, am intrat in Academie in 2003, iar in vara lui 2004 am zburat prima data pe Yak-52 la Bobocu. Timp de 2 ani am zburat cu acest avion. Am trecut apoi pe IAR 99, pe care am zburat 3 ani: ultimii 2 ani din Academie si ultimul an la Scoala de aplicatie, unde mi-am luat si brevetul. Tin minte si acum prima iesire simpla cu Yak-ul, in 2004. Imi amintesc ca era liniste (nu mai era nimeni in spate care sa vorbeasca), asta a fost prima mea impresie. Stiam ca urma sa am un control, efectuat de alt instructor decat cel pe care-l aveam, dar nu eram sigura ca va semna pentru a putea sa zbor singura. M-am bucurat foarte mult, iti dai seama.

Cum ai ajuns sa zbori pe MiG-21 Lancer?

Erau doua generatii care nu mai facusera trecerea pe MiG. S-a luat decizia, la nivel inalt, ca promotia noastra sa faca trecerea si au facut-o si cei din anul urmator. In 2008 am inceput cursul teoretic, iar in 2009, pe 13 martie, am zburat pentru prima data in dubla comanda cu MiG-ul la Bacau. Acolo eram detasati, baza mea fiind la Fetesti. Pana acum am 180 de ore de zbor la activ, dintre care 56 pe MiG. Am facut zboruri de instructie pe MiG-uri, iar in prezent sunt in etapa de pregatire pentru a-mi lua calificarile de copilot pe aeronava C-27J Spartan.

In martie 2012 am renuntat la MiG si m-am mutat la Spartan, avion cu care am fost doar in zboruri de instructie in tara, nu am trecut inca peste granite. Am luat decizia sa nu mai zbor pe MiG pentru ca am simtit ca nu mai este locul meu acolo. In ce sens? Pentru un pilot de vanatoare, varsta este un atu. Cred ca daca zbori pe supersonic destul de rar cand esti tanar, incepand sa zbori mai mult undeva dupa 35 de ani este tarziu. Personal, consider ca trebuie investit in pilotii tineri de supersonice, cei de 23-25 de ani, pana in 30 de ani sa fie deja formati. Fara indoiala, perioada in care am zburat pe MiG a fost foarte frumoasa, nu o voi uita niciodata si consider ca e un castig din punct de vedere profesional sa stii cum se intampla lucrurile intr-o baza de aviatie de vanatoare.

Ce simti cand pilotezi un supersonic?

Cel mai mult m-a surprins cand am decolat pentru prima data. Toti imi spuneau: “Sa fii atenta cand decuplezi fortajul!”, dar si care sunt manevrele ce trebuie facute, cum vii la aterizare, etc. La decolare insa nu ne-a povestit nimeni cum este. O senzatie greu de descris in cuvinte, pe care nu ai cum sa o uiti si pe care vrei sa o simti de cat mai multe ori!

Emotii in timpul zborului?

Desigur, oricat de mult ai zburat pana acum, emotii exista la fiecare zbor si niciodata nu seamana. Depinde si cu cine zbori alaturi, si ce trebuie sa faci, sunt mai multe elemente. In general, la mine sunt emotii constructive. Imi amintesc de emotiile simtite cand am zburat cu MiG-ul in simpla comanda. A fost putin mai ciudat pentru ca toata lumea era acolo, cand am decolat, si cred ca unii de-abia asteptau sa vada ce gresesc. Stii cum e, sunt oameni si oameni. Iar presiunea asta parca te apasa putin. Atunci cand faci o greseala – si sigur faci, nimeni nu este perfect – trebuie sa te aduni imediat, sa nu lasi emotiile sa puna stapanire pe tine, scrie matinalromania.ro.

Cand rasufli usurata?

Cel mai mult imi place cand termin zborul, parchez avionul si opresc motoarele. Atunci, pret de cateva secunde, ti se deruleaza un film rapid in fata ochilor, filmul zborului respectiv. Cu tot ce ai invatat, cu tot ce ai facut, cu momentele frumoase. Cu fiecare zbor, simti ca ai mai evoluat cu un pas. Doar dupa ce ai aterizat realizezi asta, acolo sus esti preocupat sa-ti iasa lucrurile cat mai bine, nu ai timp sa visezi la una sau la alta.

Momente de care iti aduci aminte cu placere?

Atunci cand zbori singur si lucrurile pe care le faci, manevrele, iti ies asa cum vrei. Realizezi ca n-ai muncit degeaba si ai un sentiment de satisfactie. De asemenea, la zborul in echipaj, momentele in care comunici perfect cu comandantul sau cu instructorul. E foarte important sa fii pe aceeasi lungime de unda cu el. De altfel, pentru mine asta a insemnat adaptarea si trecerea de la avionul de vanatoare la avionul de transport.

Care a fost cel mai mare fan al tau?

Lasand familia la o parte, imi amintesc cu drag de primul instructor: Ionel Vargolici. L-am avut la Yak-52, pe atunci era capitan comandor, acum a iesit la pensie. A stiut sa ma certe, sa ma laude si “sa dea cu mine de pamant” cand a fost cazul. Simteam insa ca are incredere in mine. A fost foarte implicat in tot ceea ce a insemnat instructie si primul om care mi-a dat incredere dupa ce in primul an de Academie toata lumea imi spunea, mai mult sau mai putin subtil, ca femeile nu au ce cauta acolo. Si in perioada cat am zburat aeronavele IAR 99 si MIG-21 Lancer au fost cativa oameni care au avut incredere in mine, le multumesc pe aceasta cale. Eu sunt tehnica de felul meu, Berbec (ca zodie). Ori e alba, ori e neagra! Dar chiar si asa, daca nu ai norocul sa intalnesti niste oameni care sa te sustina si sa aiba incredere in tine, nu faci nimic. Poti sa fii cel mai bun, degeaba.

Cum e sa fii femeie intr-o lume a barbatilor?

Este provocator. Nu e nici foarte greu, dar nici usor. Uneori acest lucru te si ambitioneaza, dar cu o oarecare masura. In cele din urma depinde si de tine, ca om, sa te simti confortabil intr-un anumit loc, sa simti ca esti de-acolo. Ca apartii acelui mediu.

Cum arata programul tau?

Atunci cand nu zbor, am program de 8 ore. Multe de citit si de aprofundat pentru ca sunt intrebari la care sigur nu ai raspuns si trebuie sa-l afli pentru a deveni mai bun. Cand zbor, am program si mai lung de 8 ore. Cu o zi inainte incepe pregatirea: documentele necesare, pregatirea misiunii, planul de zbor, etc.

In aceste conditii, mai ai timp sa fii femeie?

Desigur, ai timp sa fii si femeie in job-ul asta. Nu te opreste nimeni sa ai stilul tau. De exemplu, in perioada in care eram in liceu nu ieseam o zi nerujata din casa. In Academie, nu stiu daca ma rujam o data pe luna (zambeste). “Mi-am revenit” insa si rujul ramane slabiciunea mea. Pe plan personal, aud in stanga si in dreapta lucruri de genul: “A venit vremea sa te mariti”. Cum asa?! Cand voi simti ca persoana respectiva este cea potrivita pentru mine, doar atunci ma voi casatori. Cred in casnicie, dar mai ales cred in iubire. Evident, ma gandesc si la copii, dar mai este pana acolo.

Hobby-urile Simonei Maierean

Imi place sa urc pe munte, dar sunt vreo 2 ani de cand nu prea am mai facut asta. Drumetii, nu alpinism. Imi place sa las in urma agitatia orasului si sa ma regasesc in mijlocul naturii. Am facut si volei, dar la amatori, timp in care am jucat contra unor echipe locale.

Ai un idol?

Nu am un personaj anume. Le stimez si apreciez insa pe “fetele din promotia 89”, primele femei primite in aviatia militara. Ele se intalneau in mod regulat si, la un moment dat, m-au invitat si pe mine la intalnirea lor. Am vorbit, am schimbat impresii, ele au fost un model si o motivatie pentru mine ca sa continui pe drumul inceput si sa nu ma las, oricat de greu mi-a fost in unele momente.

Ce le-ai recomanda tinerilor care vor sa faca ce ai facut tu pana acum?

Trebuie sa-ti placa foarte, foarte mult ceea ce faci si sa simti ca asta e drumul tau. Am prieteni sau fosti colegi care lucreaza in alte domenii si castiga mai bine ca mine. Si totusi… nu se simt bine acolo, vor sa faca altceva cu viata lor. Eu simt ca mi-am gasit drumul si asta e foarte important! De asemenea, trebuie sa fie dispusi sa faca sacrificii. Pentru a ajunge unde am ajuns am sacrificat mult timp liber, iar viata de student in Academie nu este tocmai usoara. Spre exemplu, primeam telefoane de la colegii din liceu care imi spuneau ca sunt la mare sau la munte. Eu? Eram pe aerodrom. Trebuie sa fii dispus sa stai de la 6-7 dimineata pana seara.

Dar femeilor care vor sa-ti urmeze exemplul?

Sa-si dea seama ce vor si sa se tina de drumul ales pana isi ating obiectivele. Sa fie motivate, sa nu se lase demoralizate. Pentru ca, inevitabil, vor fi si oameni in jurul lor care vor dori “sa le taie aripile”. Din fericire, vor fi altii – mai multi, imi place sa cred – care vor dori sa le ajute sa reuseasca. Lucru valabil si pentru baieti, nu doar pentru doamne. Si atunci, de ce sa nu-i asculte pe cei care le doresc binele?

Urmatorii pasi din cariera.

Trebuie sa mai parcurg cateva etape pentru a ajunge copilot. Vreau sa fiu un bun copilot, sa nu se gandeasca comandantul: “Aoleu, iar zbor cu Maierean!” Vreau ca atunci cand sta in stanga mea, sa fie relaxat. Nu e simplu sa fii comandant, iar pana acolo e bine sa treci prin furcile caudine. Momentan nu ma bate gandul sa ma duc spre aviatia de linie, imi place foarte mult ceea ce fac si vreau sa continui pe acest drum. Pana acum nu m-am gandit niciodata sa renunt la cariera militara, oricat de greu mi s-ar fi parut la un moment dat. Am realizat tot ce mi-am propus pana acum, dar mai am de invatat si de muncit.

Ce cred colegii si superiorii despre Simona?

Este un pilot foarte bun, care promite, si cat de repede speram sa-i dam calificarea de copilot pe aeronava C-27J Spartan. Undeva in toamna ne asteptam ca Simona sa inceapa misiunile de transport ca si copilot, dupa care trebuie sa treaca la un alt nivel de pregatire pentru a ajunge pilot-comandant.

 

 

 

 

 

 

 

Sursa: Respect și prietenie