Flori si gradina

Legenda cireșelor 🍒

 

 

Legenda cireșelor 🍒

 

 

Se spune că, demult, tare demult, exista o țară minunată cu multe coline, în care locuitorii ei cultivau fel de fel de pomi fructiferi.

În acest mic rai, trăia singură, Cireșoaia, o femeie ursuză și ciudată, într-o casă așezată în vârful unei coline. Casa ei avea ziduri de piatră înalte și nimeni nu putea să arunce vreo privire spre locul unde trăia ea. În fața casei ei, creştea un pom înalt cu coroana ramificată ce rodea nişte fructe neasemuite.

Primăvara, pomul făcea niște flori cu petalele albe și gingașe și după ce acestea se scuturau, pe ramurile lui își făceau apariția nişte bobiţe mici şi verzi ce atârnau perechi, perechi la capătul unor codiţe lungi şi subţiri. Apoi creşteau, creşteau, până începeau să se pârguiască. Oamenii le numeau fructele Cireşoaiei, după numele femeii sau mai simplu cireşe, iar pomul il numeau cireş. Nimeni nu mai intalnise asemenea fructe şi nimeni nu ştia de unde se ivise pomul în curtea Cireşoaiei.

Femeia isi păstra secretul cu străşnicie căci mulți încercau să-l cultive punând sâmburii cireşelor în pământ, udându-i şi aşteptând să răsară ceva. Din pământ, însă, nu răsărea niciodată nimic.

Femeia, cu fructele ei, facea bani frumoşi si vestea lor se dusese departe. Preţul lor era mare, astfel încât numai bogaţii le puteau mânca.. Cireșele se coceau înaintea tuturor altor fructe, iar copiii le priveau cu jind, roşii şi cărnoase, printre frunzele crengilor ce se vedeau de după zidul cel înalt de piatră. Ce făcea femeia cu banii? Ridica zidul tot mai înalt, ca nimeni să nu ajungă, nici măcar cu privirea la cireșul ei.

Lânga zidul Cireșoaiei, era o căsuţă sărăcăciosă, plină de copii, pe care-i creştea sora lor mai mare, după ce părinţii lor murisera. Fata muncea din casă-n casă, pe la străini, pentru o bucățică de pâine cu care-şi hrănea frăţiorii. Fructe mâncau destule de prin livezi, dar, fără îndoiala, copiii și-ar fi dorit sa guste din fructele Cireșoaiei, dacă nu ar fi fost goniți tot timpul.

Într-o zi, Cireaşoaia s-a îmbolnăvit. Nu avea pe nimeni care s-o îngrijeasca, măcar să-i fi dat un pahar cu apă…! Căci traise doar cu cireșul ei. Oamenii treceau nepăsători pe lângă poarta ei, închisă cu șapte lacăte și se gândeau toți că femeia își merita soarta.
Doar sora cea mare avea milă de biata bătrână. Fata cu suflet de aur, îi lăsa la poartă, în fiecare dimineaţă, când pleca la muncă, câte o găleată cu apă, iar seara, la întoarcere, câte o bucățică din pâinea pe care o câştigase.
După ceva vreme bătrâna a început să lase şi ea la poartă câte un pumn de cireşe. Mare a fost bucuria fetei, dar şi mai mare a frăţiorilor ei. Îşi împărţeau în mod egal bobițele roșii și parfumate şi le mâncau încet, ca să nu se termine prea repede.
Într-o seară, pe când fata se întorcea de la lucru, a găsit-o pe Cireşoaia în poarta casei. Femeia i-a făcut semn să intre si i-a dat în braţe un coş mare plin cu cireşe. I-a spus să le aleagă pe cele cu codiţele unite perechi şi să le pună la urechile frăţiorilor ei ca nişte cercelusi! Restul cireşelor să le mănânce… Apoi, fără să-şi dea jos de la urechi cerceii din cireşe, să sape o groapă în faţa casei lor în care să pună toţi sâmburii fructelor mâncate.

Fata a luat coşul, i-a mulţumit bătrânei și s-a îndreptat spre casă. A făcut întocmai cum a învățat-o Cireșoaia.. ! Și nu după multă vreme, în faţa casei sale sărăcăcioase s-a înălțat un cireş mare, frumos şi plin de fructe.

Și, în scurt timp, colinele s-au umplut cu aceşti pomi şi, bineînțeles, de copii cu cireşe cercelusi, la urechi. Vestea s-a răspândit dincolo de țara care se numea, de atunci, Ţara Cireşelor. Veneau acolo, oameni de toate neamurile și plecau cu câte un coş cu cireşe, pe care îl primeau fără bani, odată cu secretul înmulţirii minunatului pom.

Şi astfel cireşul a devenit faimos şi s-a răspândit în lumea largă. Ba chiar şi luna iunie, luna în care se coc cireşele, a fost numită de cei bătrâni şi de calendarele bisericeşti: „Cireşar”!

Cu timpul povestea sădirii cireşului s-a mai uitat. A rămas, însă, de-a lungul timpului, bucuria copiilor și părinților lor, care şi în zilele noastre îşi mai pun cireşe cerceluși, la urechi…