Nu sunt mulți pelerinii care se încumetă pe drumul ce duce spre chilia Părintelui Arsenia Boca de lângă izvorul Văii Sâmbetei, dar tot ajung acolo 10-20, în fiecare zi. Chilia părintelui atrage ca un magnet, cu toate că semne lăsate de cuviosul călugăr nu sunt, azi, chiar atât de multe.
Cel care se aventurează până acolo, ar trebui să cunoască totuși câteva lucruri despre istoricul locului, care se împletește cu istoria celui pe care mulțimile de credincioși îl vor sanctificat.
Să spunem că începutul s-a făcut în anul 1943, în plin război, pe când acesta viețuia la Mănăstirea Sâmbăta. Dorința tânărului (pe atunci) călugăr era de a-și găsi un loc unde să se retragă din lume. Pe Valea Sâmbetei, aproape de izvorul acelei ape (ce nu are nici o legătură cu apa Sâmbetei din vechea zicere de lehamite românească), acolo unde povârnișul de piatră se proptește într-un perete aproape vertical, părintele Arsenie Boca a terasat muntele, pentru a-și face, la înălțime, o grotă-chilie. Nu a lucrat singur, cum zic legendele, nici nu a săpat doar cu mâinile (precum pustnicii din vechime), dar greul muncii tot el la dus, ca o penitență autoimpusă. Scobește în piatră deschizătura și o lărgește în interior, ca pe o peșteră naturală, astfel încît să-și construiască adăpostul dorit pentru o viață în rugăciune. „Peștera” săpată de mână de om are o înălțime variabilă, între 1,65 și 1,75 m și o lățime de 80 de centimetri. În interior, înaintează mai bine de un metru, dar la un moment dat se oprește. Un gând cucernic, care nu și-a mai aflat înfăptuirea în piatră.
Ce anume l-a oprit pe părintele Arsenie Boca să-și construiască chilia de retragere din lume, acolo, pe Valea Sâmbetei?
Răspunsul îl dau cei mai bătrâni din sat, ai căror părinți l-au ajutat pe părintele să-și sape chilia din stâncă. Se pare că încă după prima etapă a lucrării, piatra s-a fisurat și a fost nevoie să se caute o altă cale de a ajunge la chilie, o schelă suspendată paralelă cursului văii. Dar chiar și după ce această problemă a fost rezolvată, chilia tot nu oferea siguranța de care era nevoie. Nu, nu confortul îl căuta părintele Arsenie Boca. Dar siguranța traiului acolo era necesară, chiar și pentru unul care voia să se pustnicească.
A mai fost un factor care a schimbat gândul părintelui Boca: între timp războiul se terminase, iar munții Făgărașului începuseră a fi împânziți de partizani, care se împotriveau noului regim. Părintele Arsenie Boca avea propria-i rezistență, dar nu voia să se facă legături greșite între crezurile sale și cele ale acelora.
După moartea părintelui Arsenie Boca, se spune că acolo, la izvorul Văii Sâmbetei, s-ar fi arătat două căprioare, aceleași care s-au arătat și la izvorul aflat mai jos de mănăstire. Ele ar fi „spus” primele oamenilor că Părintele Arsenie Boca s-a stins din viață.
În ce privește chilia săpată în piatră și abandonată, încet-încet, a devenit loc de pelerinaj. A fost împodobită cu icoane și flori de plastic, s-a așezat o piatră de marmură ce amintește de gândul lui de a viețui acolo, fisurile au fost întărite cu drugi de fier.
Azi, locul de recluziune ales de Arsenie Boca nici nu mai pare atât de… retras. De la Mănăstirea Sâmbăta sau de la complexul turistic din apropiere se ajunge acolo, după două ore de mers pe jos, urmând marcajul: un triunghi roșu. Drumul e comun cu cel spre Cabana ”Valea Sâmbetei” și numai la un moment dat trebuie ușor părăsit, spre versantul vestic, unde la o altitudine de 1600 m se află semnul lăsat de mâinile și de gândul călugărului.
Sursa
